Unificarea legislativă a Principatelor Române și consolidarea dreptului în primele decenii ale Regatului României

Rezumat

În perioada 1859-1918 România a construit și a consolidat un sistem de drept modern, supus unor principii fundamentale care se regăseau în întreaga Europă, cu mecanisme și instituții funcționale. O importanță cardinală a avut pentru sistemul juridic național adoptarea marilor coduri - Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul penal și Codul de procedură penală – în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Exercițiul legiferării moderne inițiat atunci, cu un ritm care a fost uneori criticat, a continuat prin adoptarea Constituției din anul 1866 sau prin măsurile de integrare a Dobrogei în sistemul dreptului românesc. Pe drumul deschis de generația Unirii Principatelor, Carol I a consolidat forța benefică a dreptului, construind un stat în care „numai legea desbătută și încuviințată de națiune, hotărăște și ocârmuiește”. Știința dreptului și cultura juridică aveau în România, după aproape șase decenii de la Unirea Principatelor, adunată prin tradiție și prin reformă, o zestre importantă, o veritabilă „stare de drept împlinită”. În Vechiul Regat, exista, la începutul secolului al XX-lea, un  sistem de drept deplin înfăptuit care aștepta cu îndreptățire să fie temelia sistemului juridic al României Mari.