Résumé
Una dintre disputele majore ale Teoriei dreptului este legată de limitele interpretării juridice și judiciare, cu accent preponderent pe posibilitatea judecătorului de a crea drept. Deși în familia de drept romano‑germanică, rolul judecătorului în soluționarea cauzei este limitat de ultra-normativizarea pozitivă, observăm că judecătorul creează și recreează dreptul cu fiecare ocazie, cu fiecare hotărâre pronunțată. Nu într‑un libertinaj absolut, dar suficient de caracterizat, pentru că în „actul creator al interpretării”, judecătorul rămâne, totuși, suveran. Asta pentru că rostind dreptul (juris‑dictio) îl aduce din starea abstractizată și ipotetică în existența concretă și imediată. Astfel, ar trebui să vedem interpretarea ca „un act de creație”. Fără interpretare, regula însăși n‑ar fi aplicabilă, reprezentând exclusiv o simplă virtualitate ontologică, nu existențială. Calificarea unei situații, de fapt sau de drept, ca fiind reglementată de o anumită normă juridică supraordonată, implică în mod necesar, nu numai determinarea acestei situații, dar și interpretarea normei respective.