Consideraţii privind infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare
DOI:
https://doi.org/10.24193/CDP.2021.4.6Cuvinte cheie:
repere istorice, acuzaţie falsă, codificări moderne, obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii, cronotopul, latura obiectivă a infracţiunii, autodenunţarea nereală, latura subiectivă a infracţiuniiRezumat
Prezenta lucrare are în vedere infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută şi sancţionată de art. 268 din Codul penal. Dacă, în mod cu totul informal, s-ar putea reorganiza textele de incriminare în funcţie de popularitatea acestora, inducerea în eroare a organelor judiciare s-ar poziţiona, cel mai probabil, în rândul celor mai puţin cunoscute, atât în ceea ce îi priveşte pe profesioniştii dreptului, cât şi în cazul profanilor. Nu reaua credinţă este responsabilă pentru această situaţie, ci, mult mai probabil, incidenţa relativ slabă a infracţiunii, dar şi timiditatea cu care, atât aceasta, cât şi celelalte infracţiuni îndreptate împotriva justiţiei, sunt aplicate în practică. Cu toate acestea, infracţiunea de faţă are o importanţă greu de neglijat la nivelul întregului sistem de drept, pornind de la un concept de securizare a aparatului de justiţie ale cărui rădăcini istorice se întind până la începutul civilizaţiei, însoţind, astfel, cele mai rudimentare forme de justiţie. Chiar dacă, în esenţă, conceptul de acuzaţie falsă rămâne la fel, perspectivele asupra acestuia alternează în decursul timpului, fapt care generează un bogat repertoriu juridic şi doctrinar care gravitează în jurul său. Dacă la început predomina latura personală a incriminării, fiind înţeleasă ca o veritabilă faptă îndreptată împotriva persoanei, astăzi apare, tot mai frecvent, ca o faptă obiectivă, fiind tot mai vizibilă aptitudinea ei de a proteja, prin excelenţă, activitatea aparatului de justiţie penală. Noul Cod penal surprinde cel mai bine această tranziţie a normei de incriminare spre obiectivizare, reuşind o distanţare vizibilă faţă de vechile forme ale infracţiunii. Pe fondul acestei schimbări de optică apare nevoia de a dezbate şi de a înţelege mai clar mecanismul specific infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, de a şti care sunt elementele de continuitate, aspectele de noutate ale textului, dar şi limitele sale, în lumina statutului său sine qua non pentru tot ceea ce înseamnă justiţie penală. Fiat lux!