Incongruenţe în dispunerea măsurii arestării preventive pe temeiul prevăzut de articolul 223 alineatul (1) lit. d) C. pr. pen.

Rezumat

Deşi dispoziţia legală care permite luarea măsurii arestării preventive ca urmare a săvârşirii unei noi infracţiuni, după ce anterior faţă de aceeaşi persoană a fost pusă în mişcare acţiunea penală, nu are caracter de noutate, fiind reglementată de lege încă din anul 2003, în practica judiciară actuală se constată lipsa unui punct de vedere unitar cu privire la incidenţa acestui temei de drept, existând în acest sens, două opinii exprimate. Conform primei opinii, propunerea de arestare preventivă întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alineatul (1) lit. d) din Codul de procedură penală, poate fi formulată în cauza în care sunt efectuate investigaţii sub aspectul noii infracţiuni pretins comise de aceeaşi persoană faţă de care anterior a fost pusă în mişcare acţiunea penală în altă cauză. În a doua opinie, o propunere de arestare preventivă poate fi formulată în baza acestei dispoziţii procesual penale, numai în cauza iniţială, în care a fost pusă anterior în mişcare acţiunea penală.

Fiecare dintre cele două poziţii exprimate şi ilustrate de soluţiile din jurisprudenţă menţionate, este susceptibilă de critici, legea procesual penală impunând respectarea principiului separaţiei funcţiilor judiciare. Prin reglementarea  posibilităţii de luare a măsurii arestării preventive ca urmare a săvârşirii unei noi infracţiuni, după ce anterior faţă de aceeaşi persoană a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legea procesual penală nu a instituit şi o prorogare legală de competenţă sau o excepţie de la principiul separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal. Codul de procedură penală reglementează în mod detaliat procedura prin care poate fi dispusă luarea măsurii arestării preventive, prin raportare la stadiul activităţii procesuale. Propunerea de arestare preventivă formulată în cursul urmăririi penale, indiferent de temeiul de drept invocat, este de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă să judece cauza respectivă, competenţa acestuia fiind exclusă când cauza se află în faza de cameră preliminară sau în cursul cercetării judecătoreşti.

A doua opinie menţionată rămâne fără suport legal în măsura în care, prima cauză, respectiv cauza în care a fost anterior pusă în mişcare acţiunea penală, este soluţionată definitiv, nemaiexistând un cadru procesual în care să poată fi formulată o propunere de arestare sau de prelungire a acestei măsuri.