Consecinţele problematice ale aplicării încrederii şi recunoaşterii reciproce în contextul mandatului european de arestare

Rezumat

Încrederea şi recunoaşterea reciprocă sunt două principii care stau la baza implementării şi realizării spaţiului unic de libertate, securitate şi justiţie. Succesul rezonant al utilizării mandatului european de arestare se datorează premisei că, în aplicarea acestor principii, statele membre oferă standarde similare în materia cooperării judiciare datorită respectării unui set de valori comune. În ciuda acestui fapt, diferenţele culturale şi juridice dintre ţări, precum şi profundele transformări politice survenite în unele state au generat probleme practice care pun la îndoială actualitatea şi pragmatismul acestor deziderate.

Această lucrare tratează două deficienţe importante rezultate din aplicarea principiilor încrederii şi recunoaşterii reciproce – utilizarea mandatului european de arestare pentru infracţiuni de gravitate redusă şi imposibilitatea analizei cauzelor pe fond în cadrul acestei proceduri –, precum şi modul în care politica unor ţări precum Polonia şi Ungaria ameninţă coerenţa şi uniformitatea necesare pentru utilizarea operativă a mecanismelor de cooperare judiciară în materie penală. După o scurtă trecere în revistă a modului în care instituţiile unionale şi statele membre au încercat să remedieze aceste neajunsuri, partea secundă a lucrării încearcă identificarea unei soluţii durabile, pornind de la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.