Aspecte referitoare la eroarea de fapt asupra elementelor constitutive ale infracţiunii (II)

Rezumat

Așa cum am tratat pe larg în prima parte a prezentului studiu, art. 30 C. pen., plasat în cadrul Capitolul III din Titlul II, alături de alte instituții care poartă denumirea de „cauze de neimputabilitate”, distinge între eroarea asupra elementelor constitutive ale infracțiunii și eroarea asupra caracterului ilicit al faptei. Cu toate acestea, eroarea prezintă un element de specificitate, întrucât doar eroarea asupra caracterului ilicit al faptei reprezintă o veritabilă cauză de neimputabilitate. Având în vedere acest context, cea de-a doua parte a studiului analizează efectele pe care eroarea asupra tipicității le produce prin raportare la trăsăturile generale ale infracțiunii.

Din coroborarea alin. (1) și (2) ale art. 30 din C. pen., eroarea invincibilă va avea ca efect înlăturarea vinovăției ca trăsătură a infracțiunii, atât în forma intenției, cât și a culpei, în timp ce eroarea vincibilă va exclude doar intenția, rămânând deschisă posibilitatea de a antrena răspunderea penală pentru o infracțiune din culpă, dacă aceasta este incriminată și într-o astfel de modalitate. Așadar, eroarea asupra tipicității produce efecte asupra celei de-a doua trăsături a infracțiunii – vinovăția.

În contextul analizării efectelor, ne-am axat în special pe literatura de specialitate străină, precum și pe hotărârile pronunțate de instanțele de judecată, scoțând la iveală modul în care acestea se raportează la criteriile de delimitare între eroare invincibilă și vincibilă. Totodată, ne-am propus să realizăm o abordare comparativă a regimului juridic al erorii, așa cum este reglementat de Codul penal român, cu alte sisteme penale, oferind spre exemplificare decizii ale instanțelor aparținând acestor sisteme.

O altă parte consistentă a studiului are în centru relația dintre eroarea de fapt asupra tipicității și alte instituții de drept penal – circumstanțele legale, participația penală, cauzele justificative, cauzele de neimputabilitate – precum și modalitatea în care acestea se interconectează.

În finalul articolului, am supus analizei diferite ipoteze particulare ale erorii de fapt asupra tipicității: error in personam, error in objecto, aberratio causae, aberratio ictus, aberratio delicti, eroarea asupra mijloacelor folosite la comiterea faptei. Prin raportare la fiecare situație particulară, articolul prezintă pe larg pozițiile divergente existente în literatura de specialitate cu privire tratamentul juridic ce trebuie oferit fiecărei ipoteze, identifică argumentele partizanilor fiecărei opinii, iar la final reliefează poziția pe care practica judiciară o adoptă având în vedere discuțiile doctrinare.

Analiza erorii de fapt asupra tipicității, înțeleasă ca o distorsiune a procesului psihic, s-a concentrat asupra dimensiunii concepției subiective a agentului din momentul comiterii faptei. Studiul acestei instituții de drept penal a încercat să găsească un răspuns la întrebarea: este suficient ca agentul să-și fi reprezentat în mod eronat realitatea și să nu fi înțeles finalitatea acțiunii sale, pentru a-i fi înlăturată răspunderea penală? Răspunsul la această întrebare nu a putut fi oferit, decât în urma unei evaluări complexe a tuturor circumstanțelor cauzei, ținând cont de factorii care au generat eroarea, de tipul faptei comise, de elementul asupra căruia poartă eroarea, de posibilitatea de evitare etc. Pentru a veni în sprijinul furnizării unui răspuns adecvat, legiuitorul, doctrina, precum și instanțele de judecată au dezvoltat condițiile în care poate opera eroarea, elementele care pot constitui obiect al erorii, clasificările care influențează regimul juridic al efectelor erorii, modul în care efectele influențează trăsăturile infracțiunii, precum și modalitățile de soluționare a anumitor ipoteze particulare.