Mandatul de arestare european. Perspective

Rezumat

Apărând ca o înlocuire imediată a mecanismului de extrădare pentru relaţiile de capturare şi de livrare a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene şi ca răspuns la creşterea rapidă a terorismului, mandatul de arestare european părea la început o poveste de succes în domeniul dreptului penal european, fiind un instrument extraordinar de eficient pentru combaterea criminalităţii transnaţionale.

Pe de altă parte, pe baza datelor statistice, se dovedeşte încet, dar sigur, că mandatul de arestare european începe să fie perceput ca fiind mai degrabă abuzat în ceea ce priveşte emiterea sa şi limitat în mod sporit în executarea acestuia, evidenţiindu-se astfel lipsa de încredere pe care statele executante o au faţă de statele emitente, lipsă de încredere bazată pe diverşi factori, inclusiv istoria negativă a statului emitent privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Acestea duc la o disproporţie, o zonă-fantomă între numărul, trecut şi viitor, exponenţial crescut al mandatelor de arestare europene emise şi numărul stagnant al mandatelor de arestare europene executate.

Pe lângă evenimentele istorice ale Uniunii Europene care au modelat (dis)proporţia între mandatele de arestare europene emise şi cele executate, cum ar fi includerea României, Bulgariei şi Croaţiei în UE şi retragerea din viitor a Regatului Unit din UE, constatăm, de asemenea, cum doctrinari şi practicieni au imaginat faptul că jurisprudenţa CJUE va fi afectată de viciile ascunse ale succesului propriu al mandatului de arestare european, CJUE prezentând decizii care au dat calea statelor executante să împiedice executarea mandatelor de arestare europene în favoarea statelor emitente care nu sunt de încredere.

În acest fel, construind şi agăţându-se de jurisprudenţa CJUE în ceea ce priveşte motivele neexecutării mandatului de arestare european, prezenta neîncredere reciprocă dintre state prescrie un viitor apropiat în care executarea mandatului de arestare european nu se va apropia, proporţional vorbind, de numărul de mandate de arestare europene emise. Scopul acestui articol este de a studia zona de disproporţie care reflectă în primul rând lipsa încrederii reciproce între state în executarea mandatului de arestare european.

Pe baza unei metodologii deductive şi cu ajutorul unor considerente doctrinare, juridice şi jurisprudenţiale, ajungem la concluziile prezente. În absenţa unei intervenţii legislative în sfera eterogenităţii UE şi a lipsei de încredere între regiunile omogene, considerăm că se va genera în mod inevitabil un paradox: mandatul european de arestare va fi limitat de propriul său scop şi succes.