Aspecte referitoare la eroarea de fapt asupra elementelor constitutive ale infracţiunii (I)

Rezumat

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod penal la data de 1 februarie 2014, legiuitorul a consacrat o nouă definiție a infracțiunii, îmbrățișând teoria normativă asupra vinovăției. Potrivit acestei teorii, trebuie să se facă o diferență netă între elementele subiective ale infracțiunii (intenție, culpă, praeterintenție) și reproșul care i se poate aduce agentului pentru comiterea faptei, care reprezintă o trăsătură de sine stătătoare – imputabilitatea. Această viziune asupra infracțiunii a determinat o nouă arhitectură a erorii. 

Părăsind vechea clasificare a erorii, care era consacrată de vechile coduri penale române, în eroare de fapt și eroare de drept, actualul Cod penal a promovat concepția modernă asupra erorii, distingând între eroare asupra elementelor constitutive ale infracțiunii și eroare asupra caracterului ilicit al faptei, având ca sursă de inspirație legislațiile europene. Această clasificare se concentrează asupra efectelor pe care eroarea le produce prin raportare la trăsăturile generale ale infracțiunii, și nu asupra obiectului acesteia.

Prezentul studiu are în centru eroarea de fapt asupra elementelor constitutive ale infracțiunii, instituție ce va fi analizată în două părți. Pe parcursul prezentei lucrări perspectiva teoretică va fi susținută de numeroase exemple din practica judiciară, atât veche, cât și actuală, reliefând modul de evoluție a acesteia de-a lungul timpului. De asemenea, articolul oferă o prezentare comparativă între modul în care legislația română reglementează eroarea asupra tipicității cu maniera în care alte sisteme de drept, precum cel german, spaniol, italian și francez, se raportează la această instituție.

Prima parte a prezentului studiu își propune să abordeze eroarea de fapt asupra tipicității nu doar într-o manieră teoretică, cu definițiile și delimitările conceptuale aferente, ci și dintr-o perspectivă istorică, evoluția erorii ca instituție de drept penal reprezentând un proces îndelungat din partea doctrinei și jurisprudenței.

Domeniul erorii de fapt asupra tipicității este unul extrem de complex, a cărui analiză implică nu doar concursul unor instituții de drept penal, ci și anumitor instituții și mecanisme din domeniul psihologiei. Așadar, am încercat să abordăm eroarea și dintr-o perspectivă psihologică, deoarece mecanismele care se produc la nivelul psihicului agentului, influențează modul în care acesta percepe și răspunde la lumea din jurul său.

În continuare, articolul analizează obiectul erorii de fapt asupra tipicității, obiect ce poate fi circumscris oricărui element de factură obiectivă din conținutul faptei: obiect, subiect, acțiune/inacțiune, urmare/rezultat, raport de cauzalitate, inclusiv elemente privind locul, timpul, modul sau mijloacele de comitere ale faptei, atâta timp cât acestea reprezintă elemente constitutive ale infracțiunii.

De asemenea, înainte de a analiza efectele erorii, relația cu alte instituții de drept penal, precum și ipotezele particulare, care vor face obiectul celei de-a doua părți a articolului, am considerat că este necesară o trecere în revistă a diferitelor clasificări ale erorii, prezentând totodată relevanța practică a fiecăreia și modul în care influențează regimul juridic al erorii.

În finalul primei părți, ne-am axat asupra condițiilor pe care eroarea asupra elementelor constitutive ale infracțiunii trebuie să le îndeplinească pentru ca aceasta să producă efecte: fapta autorului trebuie să fie prevăzută de legea penală; agentul trebuie să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut în mod greșit, în momentul comiterii faptei, anumite stări, situații sau împrejurări; aceste circumstanțe descriptive sau normative trebuie să reprezinte elemente constitutive ale infracțiunii;  eroarea trebuie să fie, în principiu, invincibilă.