A Viziunea kelseniană asupra faptului juridic ca izvor al raportului obligațional

Din perspectiva normativismului kelsenian, faptele juridice în sens larg pot fi privite ca mecanisme generatoare de efecte juridice, constituind o „stare de fapt producătoare de norme”⁸, noțiune care acoperă deopotrivă actul creator de norme și norma rezultată din acesta⁹. În această logică, faptul juridic prezintă o dublă dimensiune: una subiectivă, exprimată prin voința părților care se obligă, și una obiectivă, întrucât faptul juridic 118devine simultan izvor de drepturi și obligații concrete, dar și, implicit, o procedură de creare a normei aplicabile între subiecți determinați.

Însă, starea de fapt dobândește caracter normativ și este învestită cu forță juridică numai „dacă și în măsura în care ordinea de drept conferă stării de fapt această calitate”¹⁰. Și cum anume are loc această învestire cu forță juridică? Potrivit lui Kelsen, aceasta se realizează prin transformarea faptului juridic, coroborat cu existența unui comportament contrar acestuia, într-o condiție a nașterii dreptului la reparație, ca formă a sancțiunii civile¹¹. Cu alte cuvinte, pentru ca titularul unui drept subiectiv de creanță să fie îndreptățit să pretindă debitorului executarea obligației sau repararea prejudiciului cauzat, trebuie să fie întrunite trei elemente cumulative: existența unui fapt juridic, manifestarea unui comportament contrar acestuia și incidența unei norme de drept obiectiv care leagă dreptul la reparație de acel fapt juridic și de conduita opusă acestuia¹². Aceasta pentru că raportul astfel generat reglementează exclusiv conduita conformă sau neconformă cu acea stare de fapt, fără a consacra dreptul la reparație în cazul încălcării acesteia¹³.

Astfel, neexecutarea obligației de către debitor constituie un comportament contrar stării de fapt și ordinii juridice private. Însă, acest fapt nu conferă creditorului, în mod direct, un drept la repararea prejudiciului suferit, întrucât este indispensabil ca ordinea juridică să îl recunoască și să îl învestească cu forță juridică sancționatorie. De pildă, creditorul îi plătește debitorului 119o sumă de bani cu credința eronată că îi este datorată. Drept urmare, în patrimoniul acestuia din urmă ia naștere obligația de a restitui suma încasată fără temei juridic, corelativă dreptului – de a obține restituirea sumei plătite nedatorat – născut în patrimoniul creditorului. Potrivit normativismului kelsenian, în ipoteza în care debitorul nu restituie voluntar suma primită, creditorul poate pretinde repararea prejudiciului cauzat numai în măsura în care există o normă juridică care să autorizeze în mod expres nașterea dreptului la reparație într-o asemenea situație. De altfel, în materie contractuală, simplul acord de voință al părților nu este suficient pentru a conferi caracter obligatoriu unor obligații cu conținut juridic. Astfel, pentru ca executarea acestora să poată fi pretinsă, norma privată izvorâtă din actul juridic trebuie să fie dublată de recunoașterea acesteia de către ordinea juridică¹⁴.

În consecință, prerogativele de realizare a dreptului subiectiv subzistă exclusiv în măsura în care dreptul obiectiv le recunoaște și le autorizează existența. Abia ulterior acestei recunoașteri, subiecții de drept sunt autorizați să invoce norma produsă de starea de fapt, însă exclusiv în temeiul și în limitele stabilite de normele generale de drept¹⁵. În concret, mecanismul juridic va fi următorul: în măsura în care ordinea juridică autorizează titularul dreptului să obțină repararea prejudiciului cauzat, instanța de judecată învestită va stabili o normă individuală, în temeiul căreia, dacă prejudiciul nu este reparat într-un anumit termen, va fi dispusă măsura coercitivă civilă prevăzută de norma generală de drept aplicabilă¹⁶.

Același mecanism va fi aplicabil și în situațiile în care prejudiciul nu este rezultatul unui comportament contrar unui 120fapt juridic, întrucât dreptul obiectiv condiționează nașterea dreptului la reparație și în aceste cazuri, chiar și în absența unei conduite contrare propriu-zise¹⁷.

B Critici aduse normativismului kelsenian

Optica adoptată de normativismul kelsenian a făcut, de-a lungul timpului, obiectul unor critici importante în teoria dreptului, formulate inclusiv de către adepți ai aceluiași curent pozitivist. Printre cei mai influenți critici se numără Herbert Lionel Adolphus Hart, care, deși se înscrie el însuși în tradiția pozitivismului juridic, propune o perspectivă diferită asupra fundamentului validității dreptului. Acesta introduce ideea de normativitate socială și susține că ipoteza unei norme fundamentale presupuse este inutilă pentru explicarea modului în care funcționează sistemele juridice¹⁸.

În concepția lui Hart, teoria lui Kelsen recurge la o construcție artificială atunci când postulează existența unei norme fundamentale ipotetice menite să fundamenteze validitatea întregului sistem juridic¹⁹. Presupunerea unei norme de tipul „constituția trebuie respectată” reprezintă o dublare inutilă a realității juridice, întrucât criteriile de validitate ale dreptului sunt deja determinate de practica instituțională a autorităților juridice²⁰. Cu alte cuvinte, pentru a explica de ce anumite norme sunt considerate valide într-un sistem juridic nu este necesară postularea unei norme superioare ipotetice, ci este suficientă analiza modului în care instituțiile juridice identifică și aplică dreptul²¹. În această situație, nu este nevoie să se presupună 121existența unei norme suplimentare care să ordone respectarea acestei reguli, întrucât validitatea dreptului derivă din practica instituțională existentă prin care autoritățile juridice recunosc anumite criterii ca fiind decisive pentru identificarea normelor juridice²².

În acest context, Hart introduce conceptul de regulă de recunoaștere, care reprezintă criteriul fundamental prin care membrii sistemului juridic identifică normele valide ale dreptului²³. Această regulă nu este o normă ipotetică, ci o practică socială efectivă, constând în acceptarea unor criterii comune pentru determinarea dreptului aplicabil²⁴. Prin urmare, validitatea juridică nu este explicată printr-o construcție pur formală, ci printr-un fenomen social concret: convergența practicilor față de anumite reguli de identificare a dreptului²⁵.

Din această perspectivă, Hart reproșează teoriei kelseniene caracterul excesiv formal și lipsa unei explicații sociologice a funcționării dreptului. El arată că este impropriu să se postuleze existența unei norme care să ordone respectarea constituției atunci când criteriile de validitate sunt deja stabilite și acceptate în practica juridică. Prin urmare, normativitatea dreptului nu trebuie explicată printr-o normă fundamentală presupusă, ci prin modul în care comunitatea juridică recunoaște și aplică anumite reguli²⁶.

Critici similare au fost formulate și de către Joseph Raz, care analizează teoria lui Kelsen din perspectiva relației dintre normativitate și faptele sociale. Raz critică normativismul kelsenian sub aspectul că ignoră rolul faptelor sociale în constituirea și identificarea dreptului, concentrându-se aproape 122exclusiv asupra conținutului normativ al legilor²⁷. În opinia sa, această abordare nu reușește să ofere o explicație satisfăcătoare identității și unității unui sistem juridic²⁸. Raz subliniază că întrebarea fundamentală „de ce respectă oamenii legea?” nu poate primi drept răspuns simpla afirmație că legea este normativă²⁹. Normativitatea dreptului își are, în ultimă instanță, originea în anumite fapte sociale, precum existența unor instituții juridice, acceptarea autorității acestora și eficiența sistemului juridic³⁰. Un sistem de drept există în măsura în care este efectiv aplicat și respectat, ceea ce presupune un anumit grad de eficiență socială, fără ca aceasta să implice neapărat acceptarea lui ca fiind moralmente just³¹.

În acest sens, Raz critică teoria lui Kelsen și pentru faptul că aceasta nu propune o metodă nouă de cunoaștere juridică, ci reinterpretează faptele juridice într-o manieră specifică: nu ca fenomene determinate cauzal, ci ca manifestări al căror sens subiectiv este reinterpretat ca norme obiectiv valide³². Din această perspectivă, teoria kelseniană apare ca fiind insuficient articulată în raport cu alte doctrine juridice independente și incompletă în măsura în care nu este susținută de o teorie a discursului juridic capabilă să explice natura și funcționarea limbajului normativ al dreptului³³.

C Concluzie

Potrivit normativismului kelsenian, pentru ca trecerea de la starea de fapt la starea de drept să se realizeze, este necesar 123ca faptelor care încorporează o semnificație subiectivă să li se atribuie o semnificație obiectivă³⁴. Starea de fapt, precum și comportamentul contrar acesteia dobândesc relevanță juridică și sunt introduse pe tărâmul juridicității numai în măsura în care există o normă obiectivă care le validează, calificându-le drept condiții ale aplicării unei sancțiuni civile, respectiv ale nașterii unui drept la reparație.

Per a contrario, în absența unei asemenea norme, întrucât simpla stare de fapt nu prezintă interes pentru sistemul de drept, nu se pune problema caracterului permis sau interzis al comportamentului respectiv. Ceea ce este lipsit de semnificație obiectivă este, din perspectiva juridicității, inexistent. O stare de fapt poate fi permisă sau interzisă exclusiv prin semnificația subiectivă atribuită în cadrul relațiilor interumane, însă, la nivel juridic, ea rămâne lipsită de relevanță³⁵.

Astfel, ordinea normativă se prezintă ca o normă de grad superior, care validează și învestește cu semnificație juridică relațiile factuale dintre subiecții de drept, excluzând orice substanță a normei și refuzând implicit etica ca mijloc de exprimare și legitimare juridică.

A Faptul juridic și norma eliptică de ipoteză

Ipoteza normei juridice descrie împrejurările de fapt în prezența cărora se impune o anumită conduită. Faptul este cuprins de ipoteza normei. Complexitatea relațiilor sociale actuale ne indică, însă, că dreptul pozitiv nu poate să acopere toate situațiile de fapt posibile. Pentru a evita apariția lacunelor legislative, legiuitorul recurge adesea la formulări generale, cu caracter de principiu, concepute ca norme-cadru apte să surprindă o varietate cât mai largă de situații⁴².

128Fiind o creație umană, sistemul de drept nu este perfect, recunoscând posibilitatea existenței unor breșe. De altfel, însuși sistemul esențialmente normativ își recunoaște și asumă aceste limite, consacrând obligația judecătorului de a soluționa cauza, interzicându-i să invoce existența unei lacune legislative pentru a refuza judecata⁴³. Pentru a evita denegarea de dreptate, mecanismul juridic utilizat este, mai întâi, analogia, atunci când există situații asemănătoare ce pot justifica extinderea aplicării unei norme. În ultimă instanță, se recurge la principiile generale ale dreptului, având în vedere și exigențele echității.

Formal, inclusiv aceste principii sunt consacrate legislativ de dreptul pozitiv, deși, în plan substanțial, ele exprimă valori de natură etică și morală. Valoarea juridică este, prin excelență, o valoare normativă: ea reflectă un adevăr obiectiv, însă, sub aspectul conținutului, valorile pe care le afirmă pot avea o coloratură diferită⁴⁴. Dreptul nu poate fi redus la o simplă cunoaștere teoretică⁴⁵. Din acest motiv, în esență, la baza principiilor dreptului pozitiv se află acele principii fundamentale care decurg din justa natură a lucrurilor și care conferă 129legitimitate și validitate dreptului pozitiv⁴⁶. Consacrarea lor legislativă nu le conferă caracterul de principii, ci doar le recunoaște existența.

În practică, însă, judecătorul care soluționează o cauză prin recursul la principiile dreptului pozitiv va aplica norma juridică ce consacră sau recunoaște principiul respectiv, iar nu principiul în sine. De aici se nasc întrebări esențiale: pot fi identificate în prezent principii care să existe dincolo de consacrarea lor normativă? Poate fi invocat un principiu de drept independent de o formulare legală expresă? Și, în cele din urmă, ar putea judecătorul să soluționeze o cauză exclusiv în temeiul unui asemenea principiu, în absența oricărui text legal aplicabil?

Practica ne arată că, de-a lungul timpului, au existat diverse mecanisme juridice de reparație efectivă, recunoscute indiferent de existența unei norme, fiind consacrate jurisprudențial prin raportare la echitate⁴⁷, privită drept „imperativul etic al dreptului”⁴⁸. Pornind de la acest imperativ, cadrul normativ actual a creat un mecanism special de restituire în materia îmbogățirii fără justă cauză, bazat pe ideea că nu este echitabil ca unul să se îmbogățească în detrimentul altuia⁴⁹. Deși principiul echității a existat faptic și a fundamentat juridic soluția de in rem verso cu mult înainte de reglementarea prin care i s-a făcut această aplicație juridică specifică.

B Norme fără conținut deontic

Legea se prezintă ca un discurs normativ care cuprinde o multitudine de enunțuri legale învestite, în principiu, cu forță normativă. Finalitatea actului normativ este aceea de a reglementa conduita subiecților de drept, în funcție de ipoteza prevăzută de textul normativ. Din această perspectivă, orice lege este prezumată a avea un conținut normativ⁶³, ceea ce conduce, în mod implicit, la ideea că fiecare text de lege reprezintă o normă juridică.

O analiză atentă a conținutului actelor normative relevă faptul că nu toate dispozițiile legale au, în mod efectiv, un conținut deontic, întrucât nu stabilesc o conduită obligatorie, permisă sau interzisă. Legea se prezintă ca un discurs normativ, însă există și zone discursive fără valoare normativă⁶⁴.

134Definițiile legale sunt un exemplu relevant. Deși pot fi identificate definiții cu caracter constitutiv, care creează chiar obiectul juridic la care se referă⁶⁵, majoritatea definițiilor legale au un caracter descriptiv sau explicativ, limitându-se la clarificarea unor concepte juridice preexistente. În măsura în care nu creează obiectul juridic, aceste definiții au doar o funcție explicativă, chiar dacă sunt cuprinse într-un act normativ. Ele nu creează dreptul, ci doar îl explică sau îl precizează.

În privința acestora din urmă, au fost catalogate drept părți ale unor norme juridice, și nu norme propriu-zise, în sensul că o definiție poate constitui un element al ipotezei unei norme, descriind circumstanțele în care trebuie adoptată o anumită conduită⁶⁶. Alteori, s-a susținut că ele ar avea totuși un caracter normativ, în măsura în care interpretarea normelor juridice trebuie să țină seama de sensul atribuit termenilor prin definițiile legale⁶⁷.

Aceste enunțuri aparțin mai degrabă unui nivel metadiscursiv⁶⁸, reprezentând un discurs despre textul juridic. Acestea completează elipsa de ipoteză a unor norme și contribuie la configurarea sensului acestora, fără a avea însă, prin ele însele, o forță normativă⁶⁹. Metadiscursul nu are putere normativă, deși este cuprins într-un text de lege. Prin urmare, o definiție explicativă, chiar integrată într-un text de lege, nu are un conținut deontic propriu, ci reflectă mai degrabă viziunea legiuitorului asupra conceptelor utilizate.

În mod similar, chiar și acele principii consacrate normativ la care am făcut referire anterior nu cuprind, prin ele însele, o 135componentă deontică. De aici rezultă că nu tot ceea ce aparține discursului normativ are, în mod necesar, natura unei norme juridice⁷⁰. Cu alte cuvinte, nu orice text de lege reprezintă, în mod propriu, o normă juridică.

Nu în ultimul rând, pot fi identificate legi care, deși îmbracă forma unui act normativ, nu conțin norme juridice propriu-zise. De pildă, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative este un act normativ care cuprinde o serie de dispoziții referitoare la regulile ce guvernează activitatea de legiferare, stabilind modul de elaborare, structurare, adoptare și sistematizare a actelor normative.

Încă din partea introductivă a acestei legi, art. 3 alin. (1) prevede că „normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern, a propunerilor legislative aparținând deputaților, senatorilor sau cetățenilor în cadrul exercitării dreptului la inițiativă legislativă, precum și la elaborarea și adoptarea ordonanțelor, hotărârilor Guvernului și a actelor normative ale altor autorități competente”. La o primă vedere, această formulare ar sugera instituirea unui caracter obligatoriu al normelor cuprinse în actul normativ. Totuși, apare în mod firesc întrebarea: dacă, de principiu, normele juridice sunt prin definiție obligatorii, care este rațiunea pentru care legiuitorul simte nevoia să afirme expres obligativitatea acestora?

Aparența unui conținut deontic se diminuează pe măsură ce se analizează concret dispozițiile acestei legi. Astfel, art. 8 alin. (1) prevede că „Proiectele de legi, propunerile legislative și celelalte proiecte de acte normative se redactează în forma prescriptivă proprie normelor juridice”; art. 14 alin. (1) prevede că „Reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ”; art. 25 prevede 136că „În cadrul soluțiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite”.

Lista acestor exemple ar putea continua. În mod formal, fiind cuprinse într-o lege, aceste texte beneficiază de prezumția de normativitate⁷¹. Cu toate acestea, o analiză a substanței lor ridică o întrebare esențială: instituie ele în mod efectiv o îndatorire sau, altfel spus, normează vreo conduită?

Răspunsul pare a fi unul negativ. Deși sunt formulate în cadrul unui act normativ, aceste dispoziții au mai degrabă un caracter descriptiv sau explicativ și nu instituie, în mod direct, o conduită obligatorie, permisă ori interzisă. Se ridică întrebarea firească: care sunt consecințele juridice ale nerespectării acestor dispoziții în procesul de elaborare și adoptare a actelor normative? Altfel spus, încălcarea acestora atrage vreo sancțiune? Legea nr. 24/2000 nu instituie un mecanism sancționator, aspect care constituie un indiciu relevant cu privire la lipsa unei veritabile forțe deontice a acestora.

În acest sens, ele nu configurează propriu-zis o normă juridică, ci exprimă mai degrabă reguli de tehnică legislativă sau orientări metodologice pentru activitatea de legiferare. În aceste condiții, ne aflăm în fața unei paradox: o lege care, deși aparține ordinii normative, cuprinde texte ce nu au în sine un conținut deontic. Or, în măsura în care nu normează o conduită, un astfel de text nu se aplică în sensul propriu al termenului și nu produce, prin el însuși, un efect obligatoriu.

C Concluzie

Teoria normativismului kelsenian reprezintă unul dintre pilonii construcției sistemului juridic contemporan. Cu toate acestea, 137analiza sa relevă cel puțin două limite ale formalismului pe care acest curent juridic îl promovează:

(A) Realitatea juridică ne demonstrează că nu este exclusă posibilitatea de a se produce efecte juridice chiar și în absența unei reglementări exprese care să includă în ipoteza sa un anumit fapt. Atunci când un fapt nu se regăsește în ipoteza unei norme juridice, recursul la echitate permite ca intervenția legislativă să funcționeze ca un instrument al justiției comutative. Aceasta susține realizarea dreptului subiectiv. Justiția comutativă intervine ori de câte ori apare un dezechilibru în raporturile de egalitate dintre persoane, în sensul în care una dintre ele obține un avantaj în detrimentul celeilalte. În terminologia juridică actuală, această logică se concretizează în existența unor raporturi juridice care instituie obligații de restituire sau de reparare născute din fapte juridice, precum obligația de reparare patrimonială ce incumbă celui care s-a îmbogățit fără justă cauză⁷², chiar dacă, anterior consacrării sale legislative, acest mecanism era deja prezent și operant în realitatea juridică.

(B) Existența unor texte care, deși aparțin ordinii normative, nu exprimă un conținut deontic propriu-zis evidențiază o altă limită a perspectivei normativiste asupra sistemului de drept. Tendința de a considera că orice element integrat într-un act normativ produce, prin sine însuși, efecte juridice este infirmată de realitatea discursului legislativ. Nu tot ceea ce se află sub cupola normativismului are, în mod necesar, un conținut normativ propriu.