STUDII

 

 

 

 

PRINCIPII GENERALE ALE ÎNSTRĂINĂRILOR BUNURILOR TEMPORALE ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ȘI ÎN BISERICA CATOLICĂ

 

Liviu-Marius Harosa*

 

 

Abstract: The General Principles of the temporal good's alienation of the Romanian Ortodox Church and Catolic Church.  The article discusses the issue of the sale of church property according to the regulations of the Romanian Orthodox Church and the catholic canon law.The arrangements governing the alienation of temporal goods of the Church has numerous fundamental propinquities between Orthodox and Catholic canon law, derived particularly from primary principles of the Christian Church.

 In both religions the alienation of temporal goods is bound by common elements, namely: the purpose of alienation, the property to be alienated, the enforcement of civil law, the alienation of property with authorization from hierarchical superiors, the assessment of the goods to be alienated. Any sale of temporal goods will be made only when the vital interest of the Church justifies such an operation or provides real advantages to the Church. In principle, are excluded these goods that are inalienable, imprescriptibly, such as precious assets and sacred property (the Orthodox Church), and certain goods sacred in the Catholic Church (e.g. the holy relics).

The limitations are made only by an infringement of divine law's rules by civil rights, or when canon law can impose special conditions for the alienation of certain categories of goods. In both systems of canon law, any time disposal of assets by juridical persons in the Church hierarchy should be allowed, most times it is needed for an ad validitatem form of alienation, an element of valid consent to the sale or donation, and goods can be evaluated prior to sale. The procedure of sale is treated compared to the Romanian Orthodox Church and the Catholic Church to their canon-level administrative units (parishes, dioceses), with an overview quorums to be achieved and the approvals obtained in order the sale will take effect.

The article also addresses the issue of the priests' right of first refusal when acquiring ecclesiastical goods as well as the issue of compliance with the imperative norms of the Romanian civil law.

 

 

Key Words:temporal goods, alienation, administration, Romanian Orthodox Church, Catholic Church.

 

 

 

 

1.Fundamente comune înstrăinărilor (în special ale vânzării) în dreptul catolic şi în cel ortodox. Modalităţile de reglementare a înstrăinării bunurilor temporale ale Bisericii prezintă numeroase silimitudini fundamentale între dreptul canonic ortodox şi catolic, derivate în special din principiile Bisericii Creştine primare. Astfel, despre înstrăinarea averilor bisericeşti vorbesc canoanele 38, 40, 41 şi 73 apostolic, can. 26 Sin. IV Ecumenic, can. 15 Ancira, can. 25 Antiohia, stabilind nişte reguli în mare parte respectate şi astăzi în legislaţiile moderne canonice.

Atât Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, din 16 ianuarie 2008  aprobat prin H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind  recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, publicat în M.Of. partea I, nr.50 din 22 ianuarie 2008 şi Regulamentul pentru administrarea bunurilor bisericeşti, întocmit de Î.P.S Justinian, aprobat şi votat de Adunarea Naţională Bisericească aprobat prin Decizia nr. 32-234/29.09.1950 a Ministerului Cultelor, cât şi Codex Juris Canonici( Codul de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice) şi Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium ( Codul Canonic al Bisericilor Orientale, aplicabil Bisericii Greco-Catolice)[1] au o serie de principii comune ce deosebesc înstrăinarea bunurilor temporale de normele dreptului civil.

α) Scopul înstrăinării va fi în directă legătură cu realizarea actului juridic în sens de negotium. Orice vânzare a bunurilor temporale va fi efectuată numai când interesele vitale ale Bisericii la justifică sau dacă o asemenea operaţie aduce reale avantaje Bisericii (art. 30 din Regulament). Această cerinţă a servirii intereselor vitale ale Bisericii se sprijină pe o justă cauză, cum  ar fi o necesitate urgentă, o evidentă utilitate, raţiuni de ordin pios, caritabil, sau un alt motiv pastoral (a se vedea can. 1033 § 1 pct. 1 CCEO). Prin urmare, causa remota joacă un rol important în cadrul vânzării bunurilor temporale, spre deosebire de dreptul civil care dă relevanţă doar cauzei proxime a contractului[2].

β) Bunurile supuse înstrăinării specialesunt bunurile aparţinând  persoanelor juridice publice din Biserică, adică bunurile ecleziastice. Sunt excluse în principiu bunurile care sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, cum ar fi bunurile preţioase şi bunurile sacre (în Biserica Ortodoxă), precum şi  anumite bunuri sacre în Biserica Catolică (de exemplu, sfintele relicve care nu pot fi înstrăinate cu titlu oneros, cf. can. 1190 CIC). În situaţii cu totul şi cu totul excepţionale, şi numai pentru îndeplinirea unor interese superioare Bisericeşti, este permisă dăruirea unor bunuri preţioase sau sfinţite (exemplul  clasic este cel al cadourilor simbolice făcute de Patriarhul României Papei la vizita acestuia în România, dar manual constând în obiecte de cult foarte vechi).

γ) Aplicarea legii civile se realizează aproape integral, vânzarea fiind un caz clasic al canonizării legii civile[3]. Potrivit can. 1290 CIC şi can. 1034 CCEO, Normele dreptului civil în vigoare pe teritoriul unde s-a încheiat contractul, atât cele generale, cât şi cele speciale, şi unde s-au executat obligaţiile în baza lor, vor fi respectate de dreptul canonic în materia supusă puterii Bisericii şi cu aceleaşi efecte, dacă nu sunt contrare dreptului divin sau dacă dreptul canonic nu prevede în alt fel, rămânând aplicabile dispoziţiile can. 1547"[4].

Limitările sunt aduse numai de către încălcarea de către dreptul civil ale normelor de drept divin, sau de posibilitatea dreptului canonic de a impune condiţii speciale pentru înstrăinarea unor categorii anume de bunuri. Din moment ce art. 27 alin. 1, in fine din Legea nr. 489/2007, legea cultelor, permite cultelor să dobândească bunuri mobile sau imobile de care să dispună în conformitate cu statutele sau codurile proprii, rezultă că, faţă de dreptul român, acesta a fost integralmente canonizat în materia dreptului canonic referitoare la înstrăinări.

δ) Autorizarea înstrăinărilor de către Superiorii Ierarhici. În ambele sisteme de drept canonic, orice înstrăinare a bunurilor temporale ale persoanelor juridice din Biserică trebuie autorizată de Ierarhi, de cele mai multe ori aceasta fiind o condiţie ad validitatem a înstrăinării, fiind un element intrinsec al consimţământului valabil la vânzare sau donaţie.

ε) Evaluarea (preţăluirea) bunurilor obiect al înstrăinării se realizează, ca o măsură anterioară şi absolut obligatorie obţinerii autorizării de înstrăinare, prin intermediul unei expertize (can. 1035 § 1 pct. 2 CCEO)  sau al unui plan de situaţie cu descriere, însoţit de o evaluare apoximativă sau de un extras de carte funciară (art. 54 Regulament).

 

 

§ 1 Schimbarea, grevarea şi înstrăinarea averii bisericeşti în Biserica Ortodoxă.

 

2.Regimul bunurilor. Bunurile sacre şi preţioase, oricăror instituţii bisericeşti ar aparţine, sunt inalienabile şi imprescriptibile şi ca atare nu pot fi schimbate, grevate, înstrăinate, urmărite sau sechestrate (art. 29  alin. 1 din Regulament).

Bunurile sacre de la bisericile desfiinţate, în cazul că nu sunt de o valoare preţioasă, se vor folosi conform dispoziţiunilor Chiriarhului. Altfel, ele vor fi păstrate în muzeul eparhial. Bunurile preţioase trebuiesc păstrate în încăperi speciale sau săli de muzeu. În cazuri cu totul excepţionale şi numai pentru interesele superioare bisericeşti, la propunerea Chiriarhului respectiv, Sinodul Permanent poate aproba ca unele bunuri preţioase să fie dăruite.

 

Conform art. 30 din Regulament, care funcţionează cu valoare de principiu, schimbarea, grevarea sau înstrăinarea averii bisericeşti imobile, cu caracter comun, sunt îngăduite numai când interesele vitale ale Bisericii le justifică şi dacă astfel de operaţiuni aduc avantaje reale Bisericii.  

 

Statutul Bisericii Ortodoxe române prevede în art. 170 că bunurile sacre, respectiv cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv şi direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească, iar cedarea folosinţei poate fi acordată pe un termen de până la 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire.

Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.), odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele etc.

Sunt asimilate cu bunurile sacre şi beneficiază de acelaşi regim juridic şi: casa parohială, vatra parohială şi mănăstirească, incinta Centrului eparhial, a Centrului patriarhal, reşedinţele chiriarhale, chiliile mănăstirilor şi schiturilor, bunurile preţioase, cu valoare artistică, istorică sau datorită materialului din care sunt confecţionate, precum: picturile, sculpturile, ţesăturile artistice, miniaturile, cărţile rare, documentele, lucrările din materiale scumpe etc.

Bunurile comune sunt cele destinate întreţinerii bisericilor, a slujitorilor ei, operelor culturale, de caritate şi asistenţă socială, precum şi pentru îndeplinirea celorlalte scopuri ale Bisericii.

Bunurile comune afectate întreţinerii bisericilor şi slujitorilor bisericeşti, operelor culturale, de asistenţă socială şi filantropică, precum şi pentru îndeplinirea celorlalte scopuri ale Bisericii sunt: edificiile şcolilor bisericeşti, edificiile administraţiilor bisericeşti, muzeele religioase, aşezămintele şi instituţiile culturale, filantropice şi economice, terenurile agricole, pădurile, păşunile, viile, livezile, grădinile, drepturile patrimoniale, creanţele, părţile sociale, acţiunile, fondurile, hârtiile de valoare, averea în numerar etc.

Terenurile agricole (arabil, păşune, izlaz, livadă etc.) şi pădurile unităţilor de cult ale Bisericii Ortodoxe Române vor fi folosite conform dispoziţiilor stabilite de organismele bisericeşti competente.

 

            3.Procedura înstrăinării bunurilor ecleziastice la nivelul Parohiilor. Când o parohie vrea să vândă un imobil, Consiliul Parohial va fi convocat anume în acest scop spre a delibera şi hotărî asupra chestiunii cu cel puţin 2/3 din numărul membrilor care formează Consiliul Parohial (art. 59 şi 62 din Statut). Această hotărâre va fi supusă aprobării Adunării Parohiale, care va fi convocată în acest scop. La Adunare vor trebui să fie prezenţi numărul de membrii cerut de art. 57 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române[5].

Potrivit art. 55 lit. j din Statut, Adunarea parohială are ca atribuţie propunerea, spre aprobarea Consiliului eparhial, cu privire la transmiterea cu orice titlu a folosinţei sau proprietăţii asupra bunurilor imobile parohiale (vânzare, cumpărare, închiriere, schimb etc.), precum şi asupra grevării cu sarcini sau afectării de servituţi a bunurilor parohiale, cu excepţia bunurilor sacre, care nu pot fi înstrăinate;

Hotărârile Adunării Parohiale în ceea ce privește înstrăinarea sau grevarea bunurilor bisericești  devin valabile doar după verificare și aprobarea Consiliului Eparhial ( art. 55 alin.2 din Statut).

 

Conform art. 30 din Regulament, procesele verbale, conţinând toate elementele de mai sus, se vor încheia în doua exemplare, din care unul se va păstra în arhiva parohiei, iar altul se va înainta Protoieriei respective având ataşat un raport special din partea parohului, în care se va cere trimiterea lucrărilor la Consiliul Eparhial pentru aprobare.

            Consiliul Eparhial,  în baza art. 98 lit. k) din Statut, primind lucrările, le va examina şi va hotărî asupra înstrăinării cu majoritatea absolută de voturi a membrilor care compun Consiliul Eparhial, după cum prevede art. 32 din Regulament. Hotărârea trebuie să aibă avizul Contenciosului şi aprobarea Chiriarhului.

Vânzarea unui imobil bisericesc nu se poate face decât prin licitație publică, după aprobarea dată de Consiliul Eparhial, conform art. 32, arătat mai sus şi potrivit condiţiilor fixate de Consiliul Parohial prin procesul verbal.

            Art. 34 precizează în alineatul 1 cine va constitui comisia de licitaţie, care va fi formată  din epitropii parohiei, sub preşedinţia parohului, tot această comisie având şi atribuţia de a ţine licitaţia.

 

Art. 34 alin. 2  din Regulament consacră un drept de preempţiune în favoarea preoţilor din parohie, care, „la condiţiuni egale, sunt preferaţi în primul rând, iar în al doilea rând ceilalţi slujitori ai bisericii".

Totodată, art. 176 alin. 2 din Statutul BOR arată că în cazul aprobării înstrăinării unor bunuri bisericeşti, unităţile bisericeşti ortodoxe au şi ele drept de preepmţiune.

            În ceea ce priveşte dreptul de preempţiune al parohilor şi al celorlalţi slujitori a Bisericii,  precum şi acela al unităţilor bisericeşti ortooxe, aceseta se exercită numai la preţ egal.

    Potrivit doctrinei[6], dreptul de preempţiune este dreptul conferit de lege unor persoane de a cumpăra cu prioritate un bun mobil sau imobil din categoria celor prevăzute de lege atunci când proprietarul său s-a hotărât să-l înstrăineze prin vânzare sau să îl valorifice prin contracte cu executare succesivă (închiriere, concesiune), şi nu se confundă cu dreptul născut dintr­un pact de preferinţă[7]. Dreptul prioritar la cumpărare al beneficiarului pactului de preferinţă se naşte din convenţia părţilor, deci are natură contractuală. Dimpotrivă, dreptul de preempţiune se naşte direct din lege, fiind prevăzut într-o normă imperativă; voinţa vânzătorului nu are nici o contribuţie la naşterea acestui drept[8], astfel încât dreptul de preempţiune apare în toate în toate cazurile în care leguitorul a simţit nevoia reglementării acestui drept[9].

 

            Ca fundament al dreptului de preempţiune[10], arătăm că, într-adevăr, ceea ce se înţelege în sens larg prin drept de preempţiune este, în fapt, un complex de formalităţi de publicitate a ofertei de vânzare. Astfel, plecând de la definiţia dreptului de preempţiune care este „dreptul titularului de a fi preferat, la preţ egal, în concurs cu ceilalţi cumpărători", putem descompune următoarele prerogative ale dreptului de preempţiune[11]: α) dreptul titularului dreptului de a pretinde ca bunul să nu fie vândut înainte de efectuarea procedurilor prevăzute de lege[12]; β) dreptul titularului de a pretinde efectuarea, în mod corespunzător, a publicităţii impuse de actele normative; γ) dreptul de a-şi manifesta voinţa în sensul cumpărării cu preferinţă faţă de persoanele care nu au acest drept, dublată de δ) dreptul de a pretinde vânzătorului şi persoanelor interesate în achiziţionare de a nu încheia contractul de vânzare-cumpărare anterior exercitării dreptului de preempţiune[13].

            Considerăm că numai ultimele două prerogative constituie în realitate elementele unui drept potestativ, în timp ce primele două atribute presupun o acţiune a subiectului pasiv al dreptului de preempţiune[14]. Astfel, împărtăşim opinia potrivit căreia obligaţia vânzătorului de a efectua formalităţile de  publicitate a ofertei de vânzare este o obligaţie propter rem[15]. Toate elementele adiacente dreptului de preempţiune nu intră în sfera dreptului potestativ, acesta din urmă fiind format doar din ingerinţa pe care titularul dreptului de preempţiune o poate activa în situaţia juridică existentă. Aşadar, dreptul de preemţiune ca drept potestativ presupune o manifestare unilaterală de voinţă prin care se realizează puterea titularului său asupra unei situaţii preexistente, cu efecte asupra persoanelor între care s-a creat situaţia respectivă şi constă în acceptarea ofertei de vânzare a proprietarului bunului cu consecinţa înlăturării de la cumpărare a terţilor la preţ egal.

 

            Cu o excepţie notabilă (dreptul de preempţiune prevăzut de Ordonanţa de Urgenţă nr. 40/1999 care oferă o subrogare ulterioară contractului în favoarea titularului dreptului, creând astfel un mecanism de control post rem venditam[16]) drepturile de preempţiune reglementate actualmente nu oferă un adevărat control al titularului dreptului asupra înstrăinării bunurilor obiect ale dreptului[17]. Nici drepturile de preempţiune reglementate de art. 34 alin. 2 din Regulamentul de administrare al averilor bisericeşti ale BOR  şi de art.176 alin.2 din Statut nu fac excepţie; drepturile de preempţiune legiferate în prezent se exercită în mod substanţial ante rem venditam[18] iar în cazul aplicării sancţiunilor cel mai des utilizate în actele normative, şi anume nulitatea relativă şi nulitatea absolută a contractelor de vânzare încheiate cu nerespectarea dreptului de preempţiune, bunul în discuţie se întoarce în patrimoniul vânzătorului iar acesta din urmă nu poate fi obligat să vândă ulterior titularului dreptului[19].

În cazul dreptului de preempţiune al preoţilor şi altor slujitori bisericeşti la bunurile înstrăinate de parohie, Regulamentul nu prezintă nicio sancţiune pentru încălcarea lui, aşa încât considerăm că sancţiunea ar fi inopozabilitatea faţă de titularii dreptului de preempţiune a actelor încheiate cu încălcarea dreptului sau cu nerespectarea unui termen rezonabil (în speţă cât ţine şedinţa de licitaţie sau termenul prevăzut de comisia de licitaţie în regulamentul de desfăşurare al acesteia) în care aceştia să îşi realizeze opţiunea[20].

 

Pentru  nerespectarea dreptului de preempţiune al unităţilor bisericeşti, sancţiune este cea generală prevăzută de Statut, în art. 176 alin.3, şi anume nulitatea absolută, care loveşte orice act de înstrăinare încheiat cu nerespectarea prevederilor Statutului.

Este de remarcat însă necorelarea dispozițiilor Statutului cu cele, mult mai vechi, ale Regulamentului, impunându-se de lege ferenda adoptarea unui nou Regulament de administrare a bunurilor bisericești.

 

Este util de precizat că dreptul de preempţiune funcţionează numai la preţ egal în favoarea titularului. O altă variantă ar îngrădi atributul de dispoziţie juridică al proprietarului.

            În cazul în care titularii dreptului de preempţiune nu înţeleg să opteze pentru exercitarea dreptului conferit de lege sau în cazul în care preţul oferit de ei este surclasat de oferta unui terţ, proprietarul bunului supus preempţiunii este liber să înstrăineze fără oprelişti bunul.

 

Potrivit art. 36 din Regulament, termenul de licitaţie va fi adus la cunoştinţa celor interesati, cu cel puţin 15 zile înainte de ţinerea licitaţiei, prin afişare la oficiile publice din localitate şi prin publicarea datei şi a condiţiilor licitaţiei într-o gazetă cotidiană răspândită. Licitaţia se va ţine în cancelaria parohială. Procesul-verbal de ţinere a licitaţiei va cuprinde toate elementele şi datele necesare unei expuneri complete a modului cum a decurs licitaţia şi va fi semnat de paroh, de epitropi şi de doi martori asistenţi, aleşi de preferinţă dintre membrii Adunării Parohiale. La procesul verbal se vor ataşa toate actele în cauză.

Lucrările astfel încheiate se vor înainta Protopopului, spre a fi trimise Consiliului Eparhial. Acesta le va examina în şedinţă plenară şi pe baza rezultatului obţinut la licitaţie, va decide cum va găsi cu cale (art. 37 din Regulament).

Hotărârea Consiliului Eparhial se va supune aprobarii Chiriarhului (art. 38); în cazul in care Consiliul Eparhial nu aprobă licitaţia, el va putea hotărî să se ţină o nouă licitaţie, iar dacă după două licitaţii consecutive rezultatul nu este favorabil, Consiliul Epardial va putea decide, cu aprobarea Chiriarhului, fie vânzarea prin bună învoială, fie amânarea vânzarii imobilului în cauză.

Dacă Chiriarhul (care este Președintele Consiliului Eparhial potrivit art. 96  alin.2 din Statut) nu aprobă rezultatul vânzării prin bună învoială, toate formele îndeplinite mai înainte rămân fără efect.

Conform art. 39 din Regulament, în cazul când rezultatul licitaţiei este aprobat, Consiliul Eparhial dispune încheierea contractului, care se va autentifica, fiind semnat de paroh ca preşedinte şi de epitropi, iar art. 40 dispune ca după încheierea contractului se va trimite o copie Consiliului Naţional Bisericesc, spre a se scoate imobilul respectiv din inventarul general de imobile bisericesti prevăzut de Regulament.

Art. 41 prevede că schimbarea vreunui imobil parohial cu alt imobil sau grevarea lui în vreo formă oarecare se va face prin bună învoială, cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în art. 31 şi 32 de mai sus (adică este necesară, pentru validitatea actului, hotărârea Adunării parohiale la propunerea Consiliului Parohial, aprobarea hotărârii de către Consiliul Eparhial, odată cu avizul serviciului de Contencios şi mai ales cu aprobarea Chiriarhului).

 

            În ceea ce priveşte forma de încheiere a actului de vânzare cumpărare, arătăm că discuţia se articulează pe două puncte. Dacă bunul imobil supus înstrăinării este un teren cu sau fără construcţii, sau este o clădire, cu sau fără destinația de locuit.

În cazul înstrăinării unui teren prin vânzare cumpărare, Titlul X al Legii nr. 247/2005 instituie o excepţie de la principiul consensualismului[21] consacrat în Codul civil. Astfel, art. 2 alin. 1 din această lege dispune: "Terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute". De asemenea, art. 2 alin. 2 din aceeaşi lege prevede că „În cazul în care prin acte juridice între vii se constituie un drept real asupra unui teren cu sau fără construcţie, indiferent de destinaţia sau întinderea acestora, dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător".

Trebuie să remarcăm lipsa tehnicii de redactare a textului legal. Din interpretarea strictă a alin. 2 reiese că doar în cazul constituirii unui drept real este cerută forma autentică, nu şi în cazul înstrăinării acestuia. Mai mult, nu este  cerută forma autentică a constituirii unui drept real asupra unei construcţii în cazul în care terenul nu face obiectul acelui act juridic.

            Forma înscrisului autentic pe care trebuie s-o îmbrace orice act de înstrăinare între vii a terenurilor este o condiţie intrinsecă de validitate a acestuia, deoarece este prevăzută de lege ca o cerinţă de valabilitate a consimţământului părţilor contractante[22]. Nerespectarea acestei cerinţe se sancţionează cu nulitatea absolută şi totală a contractului.

 

    Având în vedere că Legea nr. 247/2005, precum şi celelalte acte normative în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor Codului civil în materia contractului de donaţie, nu conţin nici o reglementare specială cu privire la înstrăinarea şi dobândirea construcţiilor prin acte între vii, este necesar să punem în discuţie problema dacă pentru valabilitatea acestor acte trebuie sau nu trebuie respectată forma înscrisului autentic. Întrebarea este pe deplin justificată, deoarece terenurile de orice fel, indiferent că sunt situate în intravilan sau extravilan, conform art. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005, pot fi înstrăinate prin acte între vii numai dacă sunt încheiate ad validitatem în formă autentică.

În încercarea de a da răspuns la această problemă este necesar, în opinia noastră, să deosebim între două categorii de situaţii: când parohia este şi proprietara terenului aferent acesteia şi când înstrăinătorul construcţiei (în speţă parohia) este titulara unui drept de superficie pe terenul altuia sau stăpâneşte terenul cu titlu de drept real de folosinţă.

Pe de altă parte, trebuie decelat între faptul dacă clădirea obiect al înstrăinării este sau nu locuință sau unitate individuală, în accepțiunea Legii nr.114/1996, legea locuinței[23], republicată și modificată prin O.U.G. nr.210/2008.

 

Astfel, dacă construcța are destinația de locuință sau aceea de unitate individuală, se vor aplica prevederile art.101 din Legea nr.114/1996, care prevăd că: Locuințele și unitățile individuale pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute. Dreptul de proprietate comună, forțată și perpetuă asupra părților comune ale unui imobil se valorifică numai împreună cu dreptul de proprietate exclusivă care poartă asupra acestuia sau a unei părți determinate din acesta.

 În accepțiunea Legii nr.114/1996, prin "locuință" se înțelege:" Construcție alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, care satisface cerințele de locuit ale unei persoane sau familii"(art.2 lit.a), iar prin "unitate individuală", "Unitate functională, componentă a unui condominiu, formată din una sau mai multe camere de locuit situate la același nivel al clădirii sau la niveluri diferite, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, având acces direct și intrare separată, și care a fost construită sau transformată în scopul de a fi folosită, de regulă, de o singură gospodărie, pentru satisfacerea cerințelor de locuit. În cazul în care accesul la locuința individuală sau la condominiu nu se face direct dintr-un drum public, acesta se va asigura printr-o cale de acces sau servitute de trecere, menționate obligatoriu în actele juridice și inscrise în cartea funciară"( art. 2 lit.j).

 Având în vedere caracterul excepțional al acestor norme, rezultă că numai pentru  locuințe sau unități individuale este necesară ad validitatem forma actului autentic. Pentru restul construcțiilor care nu se încadrează în ipoteza arătată de Legea locuinței, se pot diseca mai multe ipoteze.

 

În prima ipoteză, când construcţia este amplasată pe terenul aflat în proprietatea înstrăinătorului, indiferent că se transmite şi dreptul de proprietate asupra acestui teren sau se transmite numai dreptul de proprietate asupra construcţiei, constituindu-se astfel un drept de superficie, pentru valabilitatea actului juridic este necesară respectarea cerinţei înscrisului în formă autentică. Soluţia se impune deoarece terenurile pot fi dobândite şi înstrăinate numai  prin acte vii încheiate în formă autentică. Nerespectarea acestei condiţii se sancţionează cu nulitatea absolută a actului de înstrăinare, după cum prevede art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr. 247/2005.

În cea de a doua ipoteză, ar părea că  atunci când parohia nu este şi proprietar al terenului, ci este titularul unui drept de superficie, actul între vii de înstrăinare a construcţiei se încheie valabil, potrivit principiului consensualismului, adică solo consensu[24].

Cu toate acestea, faţă de prevederea specială care impune încheierea oricăror contracte de vânzare-cumpărare în formă autentică, considerăm că şi în cazul vânzărilor-cumpărărilor care nu au ca obiect o clădire fără terenul aferent pentru care se cere procedura licitaţiei şi a autorizării Ierarhului, forma cerută ad validitatem este forma actului autentic.

 

4.Procedura înstrăinării bunurilor ecleziastice la nivelul Protopopiatelor şi al Mânăstirilor. Conform art. 42 din Regulament, bunurile Protoieriilor se pot înstrăina, schimba sau greva, la propunerea Protopopului, de catre Consiliul Eparhial, cu respectarea dispoziţiunilor referitoare la schimbarea, înstrăinarea sau grevarea imobilelor eparhiale, aşa cum au fost prezentate mai sus.

Conform art. 43, înstrăinarea bunurilor mânăstireşti se face de către Consiliul Economic al mânăstirii, cu încuviinţarea Soborului Mânăstiresc şi cu aprobarea Consiliului Eparhial şi a Chiriarhului respectiv. Vânzarea se face prin licitatie publică, respectându-se dispoziţiile prevăzute de art. 35 şi 36 din Regulament.            Contractul se semnează de către stareţ, după ce s-a obţinut mai întâi aprobarea şi viza Chiriarhului. Dacă acesta nu aprobă, toate formalităţile îndeplinite rămân fără efect.

 Licitaţia se ţine de către un delegat al Consiliului Eparhial numit de Chiriarh. Rezultatul licitaţiei se aprobă de Chiriarh, după avizul Consiliului Eparhial, potrivit normelor prevăzute de art. 38 din Regulament sau se respinge dacă licitaţia nu a dat rezultat favorabil (art. 44).

Schimbările sau grevările de orice fel se fac prin bună învoială de către Consiliul Economic al mânăstirii, cu aprobarea prealabilă a Consiliului Eparhial. Contractele nu sunt valabile decât după aprobarea preţului şi condiţiunilor de către Consiliul Eparhial şi după încuviinţarea Chiriarhului.

            Mânăstirea care cere înstrăinarea, schimbarea sau grevarea unui imobil, trebuie să arate motivele care îndrituiesc aceasta şi să dea în prealabil toate desluşirile necesare.

            Dispoziţiile art. 40 (După încheierea contractului se va trimite o copie Consiliului Naţional Bisericesc, spre a se scoate imobilul respectiv din inventarul general de imobile bisericesti prevăzut de Regulament) sunt obligatorii şi pentru mânăstiri.

 

            5.Procedura înstrăinării bunurilor ecleziastice la nivelul Eparhiilor. (art. 46-48 dinRegulament). La Eparhii, bunurile imobile bisericeşti se înstăinează, se schimbă sau se grevează după normele prevăzute pentru parohii. Hotărârea se ia, la propunerea Consilierului Administrativ Economic, de către Consiliul Eparhial, cu majoritatea absolută a voturilor membrilor care formează Consiliul Eparhial.

Potrivit art.98 lit. l) din Statut, în cazul înstrăinării (vânzare, donaţie etc.) bunurilor imobile ale Centrului eparhial (clădiri sau terenuri), Consiliul eparhial propune spre aprobare Adunării eparhiale soluţii statutare. Hotărârile privind înstrăinarea devin valide numai după aprobarea lor de către Sinodul mitropolitan (art. 113 lit.i) din Statut).

              Consilierul Administrativ Economic va hotărî ţinerea licitaţiei, stabilind condiţiunile de vânzare precum şi persoana delegată cu conducerea licitaţiei. Această hotărâre se va lua cu aprobarea Chiriarhului. Rezultatul licitaţiei se va aproba de Chiriarh, după avizul Permanenţei şi al Contenciosului. În caz de neaprobare se va ţine o nouă licitaţie, iar dacă nici după a doua licitaţie nu se obţine un rezultat satisfăcător, Consiliul Eparhial, cu încuviinţarea Chiriarhului, poate hotărî fie vânzarea prin bună învoială, fie amânarea înstrăinării bunului bisericesc propus spre vânzare.

            Licitaţia se va ţine cu îndeplinirea formalităţilor prevăzute de art. 35 şi 36 din Regulament, iar contractul se va încheia, autentifica şi semna de către un delegat al Consiliului Eparhial, care va lucra în numele Chiriarhului, în urma cuvenitei aprobări şi pe temeiul unei împuterniciri speciale din partea acestuia.

            Modalitatea încheierii şi semnării contractului, prevăzută în articolul de faţă, se aplică atât la contractele încheiate prin bună învoială, cât şi la acelea făcute pe bază de licitaţie publică.

O copie după contractul autentificat se va ţine trimite de către Eparhie Consiliului Naţional Bisericesc, în termen de 30 zile de la autentificare, spre a se face cuvenitele modificări în inventarul general al imobilelor bisericeşti.

Conform art. 48, schimbările sau grevările de imobile de la Eparhii se fac prin bună învoială, după încuviinţarea prealabilă a Consiliului Eparhial, cu aprobarea Chiriarhului.

 

6. Procedura înstrăinării bunurilor ecleziastice la nivelul Patriarhiei (art. 49-54 din Regulament). Bunurile imobile comune ale Bisericii Ortodoxe Române, administrate de Patriarhie, nu se pot înstrăina decât cu încuviinţarea Consiliului Naţional Bisericesc, la propunerea Permanenţei sale. Hotărârile Consiliului Naţional Bisericesc se supun aprobării Patriarhului.

Consiliul Național Bisericesc, în virtutea art. 30 lit.f) din Statut, hotărăşte asupra transmiterii cu orice titlu a folosinţei sau proprietăţii asupra bunurilor imobile ale Patriarhiei (vânzare sau schimb), precum şi asupra grevării cu sarcini sau afectării de servituţi a bunurilor Patriarhiei, cu excepţia bunurilor sacre, care sunt inalienabile, cu respectarea prevederilor statutare, regulamentare bisericeşti şi legale;

 

            Înstrăinarea acestor bunuri se face prin licitaţie publică, observându-se dispoziţiunile art. 35 şi 36 din regulament. Condiţiile licitaţiei se fixează de către Permanenţă. Rezultatul licitaţiei se supune aprobării Preşedintelui Consiliului Naţional Bisericesc, care oricând poate orândui o nouă licitaţie, dacă rezultatul celei dintâi nu e favorabil. De asemenea, dacă nici după a doua licitaţie nu se obţine un rezultat favorabil, preşedintele Consiliului Naţional Bisericesc, pe baza referatului Permanenţei, poate hotărî vânzarea prin bună învoială sau amânarea înstrăinării imobilului în cauză.

În caz de vânzare prin bună învoială a imobilului proprietate a întregii Biserici, contractul este valabil numai după aprobarea preţului şi a condiţiunilor de vânzare de către Consiliul Naţional Bisericesc, cu majoritatea absolută de voturi şi cu aprobarea Patriarhului. Când licitaţia este aprobată, Preşedintele Consiliului Naţional Bisericesc autorizează persoana care să încheie şi să semneze contractul. Contractul nu devine definitiv şi nu poate fi semnat şi autentificat decât după vizarea lui de Contencios şi după aprobarea lui de Patriarh.

Schimbările sau grevările imobilelor proprietatea Patriarhiei se fac prin bună învoială, după încuviinţarea Consiliului Naţional  Bisericesc, cu aprobarea Patriarhului.

În cazuri de schimbări de imobile, Consiliul Eparhial pentru parohii, protoierii, mânăstiri şi eparhii şi Consilul Naţional Bisericesc pentru averea Patriarhiei, pot desemna comisiuni speciale de expertiză care vor merge la faţa locului şi vor stabili dacă şi în ce condiţiuni se pot face asemenea schimburi de imobile bisericeşti (art. 53 din Regulament). Cheltuielile necesare efectuării acestor expertize se suportă de părţile ce vor să facă schimbul.

 

Conform art. 54, odată cu înaintarea actelor spre aprobarea unei vânzări, cumpărări, schimbări sau grevări de imobile, partea componentă respectivă trebuie să trimită autorităţii superioare un plan de situaţie a imobilului, o descriere a acestuia, precum şi evaluarea sa aproximativă, sau, dacă este cazul, un extras din cartea funciară.

 

Potrivit art. 55, înstrăinări de bunuri bisericeşti sacre sau de bunuri imobile cu caracter comun, pe cale de donaţiuni, nu se pot face decât în mod excepţional şi numai către biserici sau instituţii bisericeşti. Aceste donaţiuni vor trebui să fie încuviinţate la parohii, protopopiate, mânăstiri şi eparhii, de Consiliul Eparhial, cu aprobarea Chiriarhului, la Patriarhie de către Consiliul Naţional Bisericesc, cu aprobarea Patriarhului.

 

 

§ 2 Înstrăinarea bunurilor temporale în Biserica Catolică

 

            7. Fundamente, Procedură. Dreptul canonic catolic nu foloseşte termenul de „alienare" într-un sens pur tehnic, normele codiciale şi doctrina cunoscând înstrăinarea în sens larg şi alienarea în sens restrâns. Întrăinarea este tratată în can. 1291-1298 CIC şi respectă principiile generale enunţate în cuprinsul acestui capitol al lucrării noastre[25].

            În ceea ce priveşte vânzarea bunurilor care constituie patrimoniul stabil al persoanelor juridice, aceasta este posibilă în principiu pentru aproape toate bunurile ecleziastice, inclusiv cele preţioase sau sacre (inalienabilitatea expresă este prevăzută doar pentru sfintele relicve), dar cu respectarea unor condiţii speciale, ataşate scopului oricărei înstrăinări a bunurilor bisericeşti, şi anume acela al existenţei unei juste cauze şi de urmărire a ţelurilor finale ale Bisericii. Trebuie precizat că regulile dreptului canonic referitoare la contracte şi care derogă de la prescripţiile dreptului civil sunt mai degrabă un drept administrativ al bunurilor decât o ramură a dreptului privat[26], şi că dispoziţiile de excepţie privesc ori anumite bunuri sau acte, cât şi anumite persoane.

 

            Conform can. 1291 CIC, pentru înstrăinarea[27] validă a unui bun aparţinând patrimoniului stabil al unei persoane juridice publice, şi a cărui valoare excede suma fixată prin normele de drept, este necesară autorizarea autorităţii legal competente. Canonul 638 § 3 CIC dispune ca pentru încheierea oricărui act de alienare sau de administrare extraordinară, sau în situaţia efectuării unui fapt de administrare, se cere autorizarea scrisă a superiorului ierarhic ce are în competenţă administrarea sau înstrăinarea bunurilor.

Deja discutată mai sus, noţiunea de patrimoniu stabil se aplică tuturor bunurilor care sunt de obicei necesare pentru atingerea scopurilor Bisericii, ţinându-se cont de circumstanţele de loc şi de timp[28]. De exemplu, un amvon ar fi fost considerat în Biserica Catolică unul dintre bunurile necesare într-un mod normal pentru desfăşurarea liturghiei, dar actualmente situaţia s-a schimbat[29]; spre deosebire, un  potir de aur, independent de faptul că este vorba despre un lucru sacru şi că, nu-i aşa?, aurul este aur, va constitui întotdeauna un omagiu adus divinităţii prin preţiosul sânge al Mântuitorului Nostru[30], intrând altfel în sfera patrimoniului stabil al persoanei juridice publice. În orice caz, administratorii vor avea tot interesul de a adopta o concepţie îndeajuns de largă a patrimoniului stabil, din moment ce-şi acesta este în definitiv cel de-al doilea criteriu - valoarea bunului va justifica sau nu obţinerea autorizării competente[31].

 

            Or, tocmai această valoare a  bunurilor va da naştere obligaţiei de a cere autorizarea persoanelor competente, după cum precizează canonul 1292 CIC, echivalent al canonului 1037 şi 1038 CCEO: în cazul în care valoarea bunurilor obiect al înstrăinării se situează între suma minimă şi suma maximă stabilită de Conferinţa Episcopală a regiunii respective, autoritatea competentă, în cazul persoanelor juridice care nu sunt supuse autorităţii Episcopului diocezan, este cea determinată prin propriile lor statute; în situaţia în care autoritatea competentă este Episcopul diocezan, autorizarea va fi dată în consens cu consiliul pentru afaceri economice şi al colegiului consultorilor din care nu pot să facă parte persoanele interesate[32]. Episcopul are nevoie de consensul acestor organisme şi în ipoteza în care bunurile obiect al înstrăinării sunt bunurile care aparţin diocezei[33].

            Pe lângă aceste cerinţe, în situaţia în care bunurile valorează mai mult decât valoarea minimă fixată de deciziile Conferinţei Naţionale, se cere de către can. 1293 CIC (echivalent al can. 1034 CCEO) şi îndeplinirea următoarelor condiţii: o cauză justă, o evaluare scrisă o bunului stabilită de către experţi, precum şi respectarea altor dispoziţii edictate de autoritatea competentă în scopul evitării oricărei daune aduse Bisericii (e.g. impunerea prin deciziile organelor superioare a introducerii în contract a unei clauze de indexare a preţului sau a constituirii unei garanţii reale - ipotecă, gaj -, personale - fidejusiune - sau comerciale - garantarea prin emiterea de titluri de valoare, cec, cambie, bilet la ordin, pentru asigurarea executării obligaţiei de plată de către cocontractant.

 

            Persoanele al căror sfat, permisiune sau autorizaţie este cerut de lege în cazul înstrăinărilor nu pot să îşi exercite atribuţiile dacă sunt direct interesate, iar  autorizaţia lor nu va fi emisă atunci când nu au fost informate cu exactitate asupra stării financiare reale a persoanei care doreşte să îşi înstrăineze bunurile.

La fel, permisiunea nu va fi oferită în ipoteza în care conducătorii persoanei juridice canonice înstrăinătoare nu informează persoanele competente despre înstrăinările deja realizate (can. 1292 § 4 CIC, can. 1038 CCEO).

 

            Dacă valoarea bunurilor depăşeşte suma maximală stabilită de Conferinţa Episcopală naţională sau regională, este necesar acordul Sfântului Scaun pentru încheierea actelor de înstrăinare, potrivit can. 1292 § 2 CIC, avizul valorând o condiţie ad validitatem pentru înstrăinare. Autorizaţia Sfântului Scaun se cere şi în cazul în care sunt donate Bisericii bunuri în virtutea unui ex-voto sau dacă obiect al înstrăinării îl constituie obiecte preţioase prin valoarea lor artistică sau istorică (can. 1292 § 2 raportat la can. 683 §3)[34]. Este de notat că, în aceste cazuri, licenţa Scaunului Apostolic nu exclude permisiunea Superiorului Ierarhic prevăzută în can. 1292 CIC, ci este o autorizare ulterioară (insuper) altor autorizări, dar anterioară oricărei vânzări, donaţii sau grevării cu sarcini reale (ipotecă sau gaj)[35]. Pe de altă parte, autorizarea Papei se cere şi în cazul înstrăinării (numai prin donaţie) a unor icoane sau relicve care se bucură de o  largă veneraţie a poporului (can. 1190 §§ 2-3 CIC).

            Aceste măsuri sunt cerute nu numai în cazul înstrăinării propriu-zise (vânzare, schimb, donaţie), ci şi în situaţia oricărui act juridic apt să producă o micşorare a patrimoniului unei persoane juridice publice (can. 1295 CIC).

 

            Pentru bunurile aflate sub valoarea minimă stabilită de Conferinţa Episcopală, înstrăinarea se realizează prin consensul parohului cu consiliul pentru afaceri economice, cu informarea Ierarhului, în cazul parohiilor, sau prin decizia organelor de conducere ale persoanelor juridice, cu simpla informare a Superiorilor ierarhici, în scopul efectuării măsurilor de publicitate în cadrul registrelor generale de bunuri ale Bisericii[36]. Bunurile sacre şi preţioase, indiferent de valoarea lor, nu pot fi înstrăinate fără autorizarea obţinută potrivit procedurilor mai sus descrise, la fel şi desacralizarea lor, ca o măsură premergătoare alienării.

 

            O regulă interesantă este stabilită prin prevederile canonului 1292 § 3 CIC, care stabileşte că dacă bunul alienabil este divizibil, pentru obţinerea licenţei se vor indica părţile deja înstrăinate, sub sancţiunea nulităţii absolute. Explicaţia este simplă: în cazul unui bun divizibil, prin împărţirea lui pe bucăţi inferioare valoric sumei minime, s-ar putea eluda dispoziţiile privind autorizarea înstrăinărilor. Pe de altă parte, un bun nu trebuie să fie înstrăinat sub preţul indicat în evaluarea efectuată de experţi (can. 1294 § 1 CIC).

            O altă normă care este în aplicarea principiilor generale ale Bisericii referitoare la Scop general al Bisericii pe pământ este cea din can. 1294 § 2 CIC potrivit căreia sumele obţinute în urma vânzărilor oneroase vor fi utlizate în mod prudent de către Biserică şi numai pentru urmărirea ţelurilor finale ale Bisericii[37].

 

            În fine, canonul 1296 CIC 1983[38] pune, după parerea noastră, câteva probleme. Astfel, acest canon dispune că: „în cazul în care bunurile ecleziastice au fost înstrăinate fără respectarea formalităţilor (solemnităţilor) de drept canonic, dar actul este valid din punct de vedere civil, este de competenţa autorităţii canonice de a stabili, după ce a analizat cu atenţie situaţia, dacă se va  formula şi se va introduce o acţiune şi de care tip, reală sau personală, pentru a revendica drepturile Bisericii"[39].

 

            În doctrină[40] se consideră că acest canon este marcat de ambiguitate faţă de legile civile. Într-adevăr, în afară de cazul în care normele de drept civile ar subordona validitatea înstrăinării de respectarea completă a regulilor canonice (ceea ce este rar), o acţiune în revendicare a bunului alienat în mod incorect (acţiune reală) sau a acţiune în repararea prejudiciului suferit (acţiune personală), ar avea puţine şanse de câştig în faţa unei instanţe laice[41]. Mai mult, terţii laici[42] s-ar prevala de buna lor credinţă şi de necunoaşterea normelor canonice, fapt care nu este departe de adevăr. Soluţia propusă a fost aceea a introducerii în contractele de înstrăinare a unei clauze rezolutorii în cazul absenţei autorizării cerute[43], iar, în cazul în care acţiunea în apărarea intereselor Biserici ar eşua, o acţiune în răspundere delictuală contra persoanelor care au efectuat înstrăinarea ar fi singurul paliativ[44].

 

            Alături de criticile aduse, arătăm că, spre deosebire de dreptul ortodox, dreptul canonic catolic nu prevede, ca un principiu general, vreo sancţiune pentru nerespectarea dispoziţiilor referitoare la înstrăinări. Excepţia este cea a înstrăinărilor realizate fără autorizarea Sfântului Scaun pentru bunurile sacre, preţioase sau a celor care depăşesc valoric suma maximă, precum şi pentru vânzările „pe bucăţi" ale unor bunuri divizibile, care sunt sancţionabile cu nulitatea absolută.

            Pe de altă parte, aplicarea tale quale a prevederilor acestui canon ar semnifica faptul că legea civilă are preeminenţă absolută, cu lipsirea de efecte a legii canonice şi cu aneantizarea prevederilor can. 1290 CIC, partea finală, text care extrage din sfera sistemului civil referitor la contracte excepţiile referitoare la normele dreptului divin şi ale reglementărilor speciale ale Bisericii. Aceasta ar însemna că actul este valabil din toate punctele de vedere ab initio şi soluţia ar fi rezoluţiunea lui (dacă sunt motive de rezoluţiune).

 

            Considerăm că, de lege lata, o altă interpretare se impune: nerespectarea autorizaţiilor cerute de legea canonică duce, ca şi în dreptul ortodox, la imposibilitatea formării consimţământului la înstrăinare din partea persoanei juridice publice canonice, ceea ce duce la nulitatea actului. Nulitatea este relativă, deoarece protejează un interes privat, bunurile obiect al înstrăinării fiind bunuri temporale de drept comun, care nu sunt scoase din raza circuitului civil[45]. Or, canonul mai sus arătat se referă la posibilitatea organelor de a valorifica sancţiunea nulităţii, dar numai în cazul în care consideră, faţă de situaţia de fapt şi prejudiciul creat, că este preferabilă introducerea unei acţiuni în anularea contractului ca vector al unei acţiuni reale (revendicare) sau al unei acţiuni personale (o acţiune în pretenţii, în restituirea prestaţiilor etc.).

            Dacă autorităţile competente hotărăsc că nu vor demara nicio procedură legală pentru lipsirea de efecte a contractului încheiat fără realizarea condiţiilor cerute de Cod, se realizează în fapt o confirmare a nulităţii relative.

            Totuşi credem că textul acestui canon este abscons, astfel că, de lege ferenda, ar fi necesară eliminarea canonului în integralitate sau modificarea lui  în sensul stabilirii unei sancţiuni pentru nerespectarea cerinţelor canonice de înstrăinare.

            Actualmente, dreptul român, prin prevederile art. 27 alin. 1 şi 2 din Legea cultelor, „civilizează" normele cuprinse în Cod care se referă la circulaţia juridică a bunurilor ecleziastice, aşa încât orice vânzare, sub sancţiunea nulităţii absolute sau relative (depinde de categoria bunurilor obiect al înstrăinării şi de persoana care emite autorizaţia), se va realiza cu respectarea normelor speciale ale dreptului canonic.

 

            Spre deosebire de dreptul ortodox, în dreptul catolic nu există o clauză legală de preferinţă la înstrăinare în favoarea preoţilor sau a personalului bisericesc. Dimpotrivă, can. 1298 CIC, corespondent al can. 1041 CCEO, prevede că, cu excepţia unor bunuri de importanţă minimă, bunurile ecleziastice nu vor fi vândute sau închiriate propriilor administratori sau părinţilor lor, precum şi rudelor consangvine sau afinilor până în al patrulea grad de rudenie, fără o permisiune specială a autorităţii canonice competente.

 

            Pentru închirieri, Conferinţa Episcopală a regiunii are libertatea de a stabili, potrivit can. 1297 CIC, norme specifice pentru închirierea bunurilor aparţinând Bisericii, cu obligaţia de a stabili cerinţa obţinerii de către organele administrative ale persoanei juridice canonice care doreşte să încheie un contract de locaţiune a autorizării superiorilor ierarhici, dacă închirierea, prin durata sau condiţiile ei, tinde să iasă din sfera actelor de simplă administrare şi să intre în categoria actelor de administrare extraordinară.

 

 

§ 4 Limitări aduse de legislaţia laică circulaţiei anumitor bunuri.

 

8. Dreptul de preempţiune pentru anumite categorii de bunuri. Pe lângă condiţionările canonice şi cele civile legate de forma înstrănărilor, circulaţia juridică a anumitor bunuri este stabilită prin legi speciale. Astfel, potrivit art. 4  alin. 4-8 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice[46],  monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat (aici intrând, în ochi Statului, şi Biserica) pot fi vândute numai în condiţiile exercitării dreptului de preempţiune al Statului Român, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, potrivit prezentei legi, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzarii. Proprietarii persoane fizice sau juridice care intenţionează să vândă monumente istorice vor înştiinţa în scris direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti. Direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti, vor transmite Ministerului Culturii şi Cultelor înştiinţarea prevăzută la alin. (5) în termen de 3 zile de la primirea acesteia.

Termenul de exercitare a dreptului de preempţiune al statului este de maximum 30 de zile de la data înregistrării  înştiinţării la Ministerul Culturii şi Cultelor. Titularii dreptului de preempţiune vor prevedea în bugetul propriu sumele necesare destinate exercitării dreptului de preempţiune; valoarea de achiziţionare se negociază cu vânzătorul. În cazul în care Ministerul Culturii şi Cultelor nu îşi exercită dreptul de preempţiune în termenul de 30 de zile acest drept se transferă autorităţilor publice locale, care îl pot exercita în maximum 15 zile.

 

În situaţia bunurilor sacre şi/sau preţioase considerate ca făcând parte din patrimoniul cultural naţional mobil, art. 35 din  Legea nr. 182/2000 privind protecţia patrimoniului cultural-naţional mobil[47] prevede un drept de preempţiune în favoarea Statului prin Ministerul Culturii şi Cultelor la vânzarea publică a bunurilor culturale mobile proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, care au fost clasate în tezaur.

Direcţiile judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional sunt obligate să transmită Ministerului Culturii, în termen de 3 zile de la primirea comunicării scrise a agentului economic autorizat, înregistrarea privind punerea în vânzare a unui bun cultural mobil clasat în tezaur.

             Termenul de exercitare a dreptului de preempţiune al statului este de maximum 30 de zile, calculat de la data înregistrării comunicării prevăzute la alin. (2), iar valoarea de achiziţionare este cea negociată cu vânzătorul sau cu agentul economic autorizat ori cea rezultată din licitaţia publică. Sancţiunea nerespectării dreptului de preempţiune este nulitatea absolută.

            Un alt caz de prioritate legală la cumpărarea unor bunuri mobile este cel prevăzut de art. 15 alin.2 din Legea nr. 16/1996 a arhivelor naţionale[48]. Deţinătorul care doreşte să vândă documente care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României este obligat să comunice aceasta Arhivelor Naţionale sau, după caz, direcţiilor judeţene ale Arhivelor Nationale, care au prioritate la cumpărarea oricăror documente care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României şi care trebuie să se pronunţe în termen de 60 de zile de la data înregistrării comunicării.

 

 

 

 

* Lector dr., Facultatea de Drept a UBB Cluj-Napoca; mharosa@law.ubbcluj.ro.

[1] Aprobate prin HG nr.1218 din 01.10. 2008 privind recunoaşterea Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice si a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale,publicată în M.Of,  nr. 798, partea I, din 27.11.2008.

[2] V.: Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit Civil. Les Obligations,Dalloz,Paris, 2006,p. 246-249; J. Carbonnier, op.cit., p. 132-137; A. Bénabent, op.cit., p. 123-124.

[3] V. L.M.Harosa, Raporturile dintre norma canonică și norma civilă în domeniul patrimonial. Subsidiaritate și canonizarea legii civile,  în Revista de Drept Privat nr. 3/2009, nr.17-23.

[4] Can. 1547 CIC dispune: „În toate procesele este admisă proba cum martori, administrată sub supravegherea instanţei".

[5] Art. 57 : Adunarea parohială este valabil constituită în prezenţa preotului paroh sau a preotului delegat de către Centrul eparhial şi a cel puţin o zecime din totalul membrilor înscrişi în lista membrilor Adunării parohiale.

Dacă la data fixată pentru Adunarea parohială nu se întruneşte numărul necesar de membri, Adunarea parohială are loc, fără vreo altă convocare, în duminica următoare, în acelaşi ioc şi la aceeaşi oră, când aceasta este valabil constituită cu numărul de membri prezenţi, dintre care nu pot lipsi două treimi dintre membrii Consiliului parohial

[6] V. pentru detalii: L. Pop, L.-M. Harosa, op.cit., p. 171-181; V. Stoica, op.cit., vol. I,  p. 322 şi urm.

[7] V.: L. Pop, L.-M. Harosa, op.cit., p. 171; V. Stoica, op.cit., p. 322.

[8] V. Fr. Deak, op.cit., p. 23.

[9] V. I. Negru, D. Corneanu (I), A. G. Ilie, M. Nicolae (II), Discuţii în legătură cu natura juridică a dreptului de preempţiune, în „Dreptul", nr. 1/2004, p. 22-78.

[10] Pentru diverse teorii referitoare la natura juridică a dreptului de preempţiune , V. L. Pop, L.-M. Harosa, op.cit., p. 178-181.

[11] V.: L. Pop, L.-M. Harosa, op.cit., p. 180-181; A. G. Ilie, M. Nicolae (II), op.cit., p. 49.

[12] Idem, p. 49; V. Stoica, op.cit., p. 338.

[13] V., pentru detalii, V. Stoica, op.cit., p. 336; 338.

[14] În acelaşi sens, V. Stoica, op.cit., p. 338; A. G. Ilie, M. Nicolae, op.cit., p. 49-53, care ajung totuşi la concluzia că dreptul de preempţiune este un drept de creanţă. Pentru calificarea dreptului de preempţiune ca drept potestativ, V. I. Negru, D. Corneanu (I), op.cit., p. 9 şi 30.

[15] V. pentru detalii V. Stoica, op.cit., p. 338.

[16] V. St. Valory op.cit., p. 171-172.

[17] V. L. Pop, L.-M. Harosa, op.cit., p. 177-178.

[18] V. V. Stoica, op.cit., p. 334.

[19] V. în acest sens, A. G. Ilie, M. Nicolae, op.cit., p. 55.

[20] V. L. Pop, L.-M. Harosa, op.cit., p. 172-173.

[21] Potrivit Codului civil, contractele prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun, cu excepţia contractului de donaţie, sunt contracte consensuale, fără să fie necesară îndeplinirea vreunei formalităţi sau solemnităţi. De asemenea, nu este necesară obţinerea unei autorizaţii de înstrăinare sau a unui aviz din partea autorităţilor publice locale sau centrale.

[22] V.: D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p. 240. În sensul că este o condiţie extrinsecă de validitate a actului juridic, V. D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Cordial, Cluj-Napoca, 1994, p. 58-59, precum şi D. Chirică, lucr.cit. vol.I, partea 1, p. 319-320.

[23] republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997.

[24] V.: L. Pop, L.-M. Harosa, op.cit., p. 168-169; D.Chirică, op.cit., p. 320.

[25] V. Supra..

[26] V. A. Sériaux, op.cit., p. 669.

[27] Atât vânzare, donaţie, cât şi ipotecă, gaj.

[28] V.: A. Sériaux, op.cit., p. 669; A. Vizzarri, op.cit., p. 82-83; V. Palestro, op.cit., p. 152-153, cu autorii acolo citaţi.

[29] A. Sériaux, ibidem. În multe Biserici catolice predica se desfăşoară din faţa altarului, marea majoritate a bisericilor romano-catolice construite în ultima sută de ani neavând un amvon distinct (n.ns).

[30] Ibid.

[31] V. V. Palestro, op.cit., p. 153.

[32] V.: SCConc., Resol. 17 maii 1919 (AAS 11 [1919] p. 382-387); SCConc Resol., 12 iul. 1919 (AAS 11 [1919] p. 416-419); CI Resp., 24 nov. 1920 (AAS12 [1920] p.577); SCConc Resp., 14 ian. 1922 (AAS [1920], p. 160-161); PM I, 32.

[33] V., pentru limitele minime şi maxime stabilite de Conferinţa Episcopală Italiană, V. Palestro, op.cit., p. 150-151; pentru Franţa, V. A. Sériaux, op.cit., p. 669, nota 3; pentru alte state, F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 415-418.

[34] V.: A. Vizzarri, op.cit., p. 83-84, cu autorii acolo citaţi; V. Palestro, op.cit., p. 154-155; V. de Paolis, op.cit., p. 191-192; F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 419-423; A. Sériaux, op.cit., p. 670.

[35] V.: V. de Paolis, op.cit., p. 192; F. R. Aznar Gil, op.cit., p. 422.

[36] V. V. de Paolis, op.cit., p. 193.

[37] CI Resp. (Praesidis), 17 feb.1920; SCConc. Decl., 17 dec. 1951 (AAS 44[1952], p. 44).

[38] V. şi canonul 1040 CCEO.

[39] Can. 1296 CIC: „Si quando bona ecclesiastica sine debitis quidem sollemnitatibus canonicis alienate fuerint, sed alienation sit civiliter valida, auctoritatis competentis est decernere, omnibus mature perpensis, an et qualis actio, personalis scilicet vel realis, a quonam et contra quemnam instituenda sit ad Ecclesiae iura vindicanda."

[40] V. A. Sériaux, op.cit., p. 670-671.

[41] Idem, p. 671.

[42] Faţă de un dobânditor persoană juridică sau fizică ecleziastică, o acţiune reală sau personală ar avea câştig de cauză.

[43] V.: A. Vizzarri; op.cit., p. 84; V. Palestro, op.cit., p. 156.

[44] V. A. Sériaux, op.cit., p. 671.

[45] Astfel, dacă interesul încălcat este unul particular (al unei părţi într-un contract) sancţiunea atrasă este aceea a nulităţii relative, iar dacă interesul este unul general, sancţiunea va fi nulitatea absolută. V.: D. Chirică, op.cit., p. 61-63, p. 75, p. 226-227; A. Bénabent, op.cit., p. 138-139; Y. Picod, Nullité, repertoire Civil Dalloz, 2001, p. 4, nr. 22; J. Huet, Traité de droit civil. Les principaux contrats spéciaux, sous la direction de J. Ghestin, LGDJ, Paris, 1996, p. 131, nr. 11183; F. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque, op.cit., p. 920-922; Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op.cit., p. 16-17. La fel, şi prof. Deak susţinea aceeaşi opinie: Fr. Deak, op.cit., p. 53, nr. 14.1.

[46] Publicată în M.Of. nr. 407 din 24 iulie 2001.

[47] Publicată în M.Of. nr.530 din 27 octombrie 2000.

[48]  Publicată în M.Of. nr.71 din 9 aprilie 1996.


« Back